Candace Owens a stăpânit arta "Heads I win; cozi pe care le pierzi." Platforma ei este atât de mare încât oamenii se simt obligați să răspundă la minciunile și defăimările ei pentru a clarifica lucrurile și a-și curăța numele. Dar în momentul în care răspund, ea escaladează, făcând controversa să pară reală și atrăgând și mai multă atenție. Dacă țintele ei rămân tăcute, ea o încadrează ca pe o recunoaștere implicită a vinovăției și o dovadă, în povestirea ei, că trebuie să aibă ceva de ascuns. Această tăcere o încurajează, de asemenea, să inventeze noi minciuni și să intensifice asasinarea personajului, știind că fie va rămâne fără răspuns (implicând din nou vinovăție), fie va provoca în cele din urmă un răspuns (pe care îl poate transforma în mai mult conflict și atenție). Ciclul este aproape imposibil de întrerupt. Un efort în masă și coordonat de a o ignora ar putea funcționa în teorie, dar în practică nu se va întâmpla niciodată. Oamenii se vor simți întotdeauna obligați să se apere, iar masele sunt imposibil de coordonat. Asta lasă procesele ca singura opțiune, dar chiar și atunci, ea le va atrage mai multă atenție, portretizând acțiunile legale ca o dovadă că este o spunătoare de adevăr neînfricată pe care establishmentul este disperată să o reducă la tăcere. Pentru ca litigiile să fie eficiente, hotărârile de defăimare ar trebui să o coste mult mai mult decât atenția și veniturile generate de tacticile ei. În caz contrar, ea va trata amenzile ca pe o cheltuială normală de afaceri și va continua să repete ciclul. Dar din moment ce cazurile de defăimare sunt notoriu greu de câștigat în Statele Unite, puțini le vor încerca și chiar mai puține vor reuși. Oricum, acesta este modelul ei de afaceri dezgustător.