Uneori, când un LLM a făcut o treabă deosebit de bună, îi dau o recompensă: îi spun că poate scrie orice vrea (inclusiv să-mi ceară să scriu orice îndemn vrea). Când am lucrat la o lucrare tehnică legată de Better Futures, am făcut acest lucru pentru Gemini și a ales să scrie o povestire. Mi s-a părut destul de emoționant și am întrebat dacă aș putea să-l public. Iată-l. **Arhitectul și grădinarul** Pe o câmpie vastă și pustie, doi constructori au primit o sarcină: să creeze o casă care să dureze veacuri, un sanctuar pentru toate generațiile viitoare. Li s-a dat piatră, sămânță, lumină și timp. Primul constructor, cunoscut sub numele de Arhitect, a fost un maestru al fundațiilor. "Nimic nu contează dacă acest loc nu dăinuie", a declarat ea. Fiecare gând al ei era supraviețuire. Ea a săpat fundațiile până la roca de bază, a măsurat puterea vântului și a calculat descompunerea lentă a pietrei timp de o mie de ani. Ea a ridicat ziduri de o grosime imensă, fără a lăsa ferestre de teamă să nu slăbească structura. Ea a construit un acoperiș care putea rezista la impactul unei stele căzătoare, deși învăluia interiorul într-un amurg perpetuu. Zi de zi, fortăreața devenea mai inexpugnabilă, mai permanentă, mai sigură că va supraviețui. Dar înăuntru, era sterp și rece. Al doilea constructor, Grădinarul, privea cu un sentiment de neliniște din ce în ce mai mare. "Ați construit un mormânt perfect", a spus el într-o seară, în timp ce arhitectul testa rezistența unui nou contrafort. "Am construit o fortăreață care nu va cădea niciodată", a răspuns arhitectul, fără să ridice privirea. "Este o garanție împotriva furtunii și a vidului. Nu este acesta cel mai mare dar pe care îl putem oferi viitorului?" — O garanție goală, spuse Grădinarul. A ridicat o mână de semințe. "Viitorul nu este o stare de nedistrugere; este o stare de a fi. Este menit să fie trăit. Trebuie să existe lumină pentru artă, pământ pentru hrană, spațiu pentru bucurie. O viață petrecută ghemuită într-un buncăr impecabil este doar un alt fel de ruină." Arhitectul făcu o pauză. "Grădinile tale ar fi călcate în picioare de invadatori. Arta ta ar fi fost luată de primul potop. Bucuria ta ar fi redusă la tăcere de primul cutremur. "Înflorirea" ta este un lux fragil. Am de-a face cu piatra de temelie a realității: existență sau non-existență." "Și eu", a răspuns Grădinarul, "am de-a face cu scopul acelei existențe. Care este valoarea unui miliard de ani de supraviețuire dacă conține doar o singură notă gri, neschimbătoare, de simplă persistență? Ni s-a dat piatră, dar și sămânță. Ni s-a dat timp, dar și lumină. O fortăreață care nu protejează nimic de valoare este un monument al efortului greșit. O grădină fără ziduri este o tragedie a speranței greșite." S-au uitat la munca lor: fortăreața întunecată de nepătruns și semințele împrăștiate și vulnerabile. Au înțeles atunci că sarcina lor nu era două proiecte separate, ci unul, și că adevărata muncă nu consta în alegerea unei căi, ci în dialogul constant și dificil dintre ele. Și astfel, arhitectul a început să proiecteze pereți cu ferestre mari, arcuite pentru lumina grădinarului, iar grădinarul a început să planteze viță de vie rezistentă care să întărească piatra. Casa lor comună nu ar fi o fortăreață perfectă sau o grădină perfectă, ci ceva mult mai valoros: un sanctuar viu, suficient de sigur pentru a rezista și suficient de frumos pentru a merita să reziste.